Teatru

Földes Imre - Harmath Imre - Ábrahám Pál Victoria și-al ei husar operetă Traducator: Plutonul pleacă spre front. Un nor de praf se ridică pe străzile micului oraș din pusta maghiară. „Te voi aștepta, László!” strigă Viktória, ”Nu voi fi niciodată a altuia!” László strigă numele femeii pe care o iubește în zgomotul asurzitor al furtunii de foc în timp ce atacă tunurile cu baioneta. Este capturat de Armata Roșie și condamnat la moarte. Evadează. Fuge prin Siberia, ajungând în cele din urmă la Pekin. Și deodată - ce e asta, un coșmar? - o vede pe Victoria într-o mașină în trecere, alături de un bărbat elegant... Nu, nu este un vis: Victoria este de fapt căsătorită cu ambasadorul american la Pekin. Dar cum se poate așa ceva? La urma urmei, ne aflăm în lumea frumoasă a operetei, nu afară, în realitatea urâtă, înfiorătoare, aici îndrăgostiții ar trebui să fie fideli unul altuia și să fie împreună în cele din urmă. O, Doamne! Cum ajungem la happy end?

Fără scenariu, fără repetiții, doar energie pură și creativitate spontană! Evenimentele de improvizație aduc în prim-plan libertatea de expresie și interacțiunea directă cu publicul, transformând fiecare reprezentație într-o experiență unică și irepetabilă. Actorii intră în joc fără replici pregătite, construind povești pe loc, inspirate de sugestiile spectatorilor. Umorul, emoția și surpriza sunt elementele esențiale care definesc acest tip de spectacol, oferind o dinamică fresh și autentică. Indiferent dacă ești un pasionat de teatru sau descoperi improvizația pentru prima dată, vei fi parte dintr-un show viu, plin de momente neașteptate și reacții sincere. Te invităm să experimentezi teatrul altfel – spontan, interactiv și mereu surprinzător!

Spectacol realizat pe baza filmului Requiem pentru un vis, de Darren Aronofsky şi pe baza textului Nefericiții de Milán Füst. Happiness Hunters este un spectacol intens de teatru fizic centrat pe corp, care evocă relațiile umane crude și sufocante din piesa „Nefericiții” de Milán Füst și lumea tulburată, vizual suprasaturată, din „Requiem pentru un vis” de Darren Aronofsky. Un lucru important este comun celor două capodopere: personajele sunt blocate într-un culoar imaginar, într-un tunel din care nu găsesc ieșirea. Echilibrându-se pe marginea disperării, încearcă să trăiască sau mai degrabă să supraviețuiască. Se vede clar ce ar trebui să schimbe fiecare personaj în viața sa pentru a putea scăpa și pentru a depãşi momentele cruciale. Așa cum se întâmplă în viața de zi cu zi, vedem limpede problemele altora, știm exact ce le-ar putea fi de folos, pentru cã din afară lucrurile par mult mai clare. Şi totuşi, între timp se pune întrebarea: Noi, cum stăm cu căutarea fericirii noastre proprii? Gãsim scãparea când momentul crucial apare? Observăm mâna de ajutor, care n-i se întinde? Spectacolul caută răspunsuri la aceste întrebări pornind de la convingerea, că fericirea nu se gãseşte în lucruri mari, ci în gesturi mici, zâmbete şi priviri mai atente. Trebuie doar să le vedem și să le observăm, pentru că ele sunt acolo.

Scufiţa Roşie? Iar? Da! Au răspuns acestei întrebări zeci de generaţii de peste trei sute de ani, ce au trecut de la apariţia formei scrise (1697) semnate de Charles Perrault. De ce n-aş răspunde şi eu, mai ales că, recunosc, nu e pentru prima dată... (A fost prima mea încercare de a dramatiza o poveste în vederea punerii în scenă în teatrul de păpuşi). E cea mai cunoscută poveste din cultura lumii, a avut parte de diferite repovestiri şi rescrieri de către anonimi sau mari condeie ca: Fraţii Grimm (1812), Alphonse Daudet (1862), Ludwig Tieck (1800) în diferite formule literare – basm, poem, roman, tragedie... Cum puteam ocoli această comoară? Fiecare generaţie trebuie să-l întâlnească pe «lupul cel mare şi rău» şi pe frumoasa şi naiva «Scufiţă Roşie». Pentru că în viaţa reală fiecare a întâlnit sau a fost o «Scufiţă frumoasă şi naivă» sau un „lup mare şi lacom”... Interpretările diferite (folclorice, psihanalitice, religioase, feministe) date poveştii Scufiţa Roşie de-a lungul secolelor în funcţie de mentalităţile epocii respective arată că tema Scufiţa Roşie şi Lupul nu va fi epuizată prea curând...

𝐅𝐈𝐔𝐋 este o dramă de familie care tratează într-un mod realist un subiect sensibil: depresia la adolescenți și suferința prin care trec toți cei care se confruntă cu o astfel de problemă. Nicolas este un adolescent care trece printr-o fază problematică. Cum nici contextul familial nu este unul prea fericit, părinții sunt divorțați, iar tatăl și-a întemeiat o altă familie, lupta pentru a depăși momentul critic revine părinților pe rând. Atunci când mama devine copleșită de situație, tatăl preia misiunea și încearcă să-și ajute fiul. Oscilând între neputință, dragoste, revoltă, vinovăție, propriile traume și temeri, efortul pentru a restaura haosul emoțional în care a căzut băiatul se dovedește însă a fi mai dificil decât se aștepta. În toată disperarea situației face alegeri care vor avea consecințe neașteptate asupra tuturor.

„Cei trei purceluși” este una dintre poveștile care deschid de multă vreme interesul copiilor pentru literatură și lumea cărților. Ca fiecare basm nemuritor, importanța poveștii constă în primul rând în mesajul pe care îl transmite copiilor, și anume acela că în viață nu putem acționa întotdeauna conform principiului plăcerii, așa cum fac cei doi purceluși mai mari, ci trebuie să ne construim o bază solidă pentru a putea face față pericolelor ce pot apărea, asemeni purcelușului cel mic. De asemenea, poate fi văzută și ca o alegorie a faptului că toți copiii cresc și trebuie să facă propriile alegeri, care pot fi rele sau bune.

„Silvia” a fost jucată cu mare succes în Oradea în stagiunea 1947/48, în regia lui Hegyesi Ferenc și cu Dukász Anna în rolul Silviei. În 1955, Gróf László a montat pentru prima dată noua traducere a piesei, rolul titular fiind jucat de Dukász Anna și Papp Magda, iar în 1962, spectacolul a fost reluat cu Papp Magda în rolul Silviei. În 2007, s-a jucat o versiune prescurtată cu Tóth Tünde ca Silvia.. Începutul secolului XX a reprezentat anii de glorie a secesionului, dar și a cabaretului maghiar, nu numai la Budapesta, ci și în Oradea, motiv pentru care reprezentarea vizuală și atmosfera montării Szigligeti le va părea familiară spectatorilor din orașul nostru. Corul va fi alcătuit din studenții, respectiv un cadru didactic de la specializarea de canto clasic a Universității Creștine Partium. Pe lângă actorii Trupei Szigligeti, în producție joacă toți membrii Ansamblului Nagyvárad, alături de corul de 12 membri și o orchestră formată din 16 muzicieni.

„Anonimul venețian” este o dramă romantică care se consumă sub patronajul misterios și tanatic al Veneției. Intriga este concentrată în confruntarea de emoții, amintiri, reproșuri și dorințe a două personaje, un El și o Ea, care se reîntâlnesc după mult timp pe peronul unei gări din Veneția și descoperă treptat, că în ciuda suferinței pe care și-au provocat-o, dragostea nu a murit. Însă timpul le este potrivnic.

Maureen se plimbă pe străzile unui mic oraș irlandez. Este o femeie în jur de treizeci și ceva de ani, cu singurătatea în mâna dreaptă și sacoșele de cumpărături în mâna stângă — pline cu Vitalin, terci și biscuiți de casă. Maureen urcă o pantă abruptă, stâncoasă și noroioasă pentru a-și hrăni mama cu terci, Vitalin și biscuiți. Mama tot repetă: „Vreau pișcoturi.” „Eu vreau un bărbat,” îi răspunde fiica. Regina frumuseții din Leenane este un spectacol cu umor negru care explorează relația mamă-fiică și abordează teme precum dorința de dragoste, manipularea, violența reprimată și lipsa de speranță. Ce efect poate avea abuzul emoțional și izolarea în familie asupra existenței și sufletului uman?

Maureen se plimbă pe străzile unui mic oraș irlandez. Este o femeie în jur de treizeci și ceva de ani, cu singurătatea în mâna dreaptă și sacoșele de cumpărături în mâna stângă — pline cu Vitalin, terci și biscuiți de casă. Maureen urcă o pantă abruptă, stâncoasă și noroioasă pentru a-și hrăni mama cu terci, Vitalin și biscuiți. Mama tot repetă: „Vreau pișcoturi.” „Eu vreau un bărbat,” îi răspunde fiica. Regina frumuseții din Leenane este un spectacol cu umor negru care explorează relația mamă-fiică și abordează teme precum dorința de dragoste, manipularea, violența reprimată și lipsa de speranță. Ce efect poate avea abuzul emoțional și izolarea în familie asupra existenței și sufletului uman?

Căutarea fericirii în timpul căderii. Drama „Revizorul” de Gogol e mai mult decât dezvăluirea părții întunecate, absurde a corupției și a puterii. Politicienii unui orășel simt pericolul iminent al prăbușirii. Începe un dans macabru reprezentat prin umor grotesc. Totuși, în extremitățile comportamentului conducerii se conturează portretul psihologic al omului modern care caută absolvire. Hlestacov, călătorul în derivă nu își dorește mai mult decât să fie apreciat, dar, într-o lume a aparențelor, curând va înțelege cât de ușor respectul dorit poate da naștere abuzului. Gogol ne oferă o oglindă strâmbă din care reflexia noastră ne rânjește în față. Apoi vorbește.

Pe 15 octombrie 1900, și-a deschis porțile în Oradea frumoasa clădire a teatrului. Comunitatea și burghezia orădeană, într-un oraș cu viață intelectuală din ce în ce mai vibrantă, au așteptat zeci de ani pentru a avea propria clădire de teatru, până când, în cele din urmă, în 15 luni a fost construită această clădire minunată, care până azi rămâne podoaba orașului și mândria comunității maghiare, acum doar minoritare. În spectacol participă elevi orădeni, cu care am lucrat împreună în anul școlar trecut, cercetând ce înseamnă pentru ei astăzi Oradea. De asemenea, participă și trupa Teatrului Szigligeti. Pe baza unor documente de epocă reconstruim împrejurările apariției teatrului, atracția specială a Oradiei, mediul luminat al începutului de secol, influența grupului „Holnaposok” asupra întregii vieți literare maghiare. Prind viață personalități istorice precum Endre Ady, Gyula Juhász, Ákos Dutka, Tamás Emőd, care parcă stau și astăzi la o masă de cafenea, pe marginea teatrului. Spectacolul confruntă, „întâlnește” trecutul cu prezentul, caută răspunsuri la întrebarea ce putem face să readucem la viață trecutul, memoria și ce posibilități are astăzi comunitatea maghiară pentru a integra organic teatrul în viața lor de zi cu zi. Muzicieni: DOMBI DÁVID, TÓTH GÁBOR Elevi participanți: BARICZ MAYA, BELÉNYESI TAMARA, BERÉNYI DÁVID, BODONI-DOMBI ROZI, CZEGÉNYI PÉTER, EGERESI ENIKŐ, ERDEI DOROTTYA, FRANȚIU TAMÁS, GÁL HANNA, KÖRÖZSI ESZTER, MEGYASSZAI-BÍRÓ HANNA, MELEG NÓRA, MIKÓ VIVIEN, NAGY LÉDA, NAGY LILI, RÁCZ ÁDÁM, VAD ANDREA, VANCA-FODOR IMOLA, WAGNER JÚLIA